istOrie si istErie

Intrebare la radio Erevan: “Cu cine se invecineaza URSS?”  Raspunsul primit a fost:  “Cu cine doreste”. Daca trecem dincolo de poanta observam ca raspunsul contine un amar adevar. Confirmarea vine din realitatea secolului trecut. Realitatea nu a fost niciodata Yalta si procentele de pe bucata aia de hartie ci realitatea a fost creata de bocancul armatei sovietice. Yalta vorbea de sfere de influenta pentru 3-4 tari. Realitatea adusa de armata sovietica a insemnat nu influenta ci ocupatie efectiva a mai multe tari decat a cuprins bucata aia de hartie. Dar mai conteaza niste fapte atunci cand romanul are o propensiune pentru complot si victimizare? Boala romanului in materie de istorie e ca nu poate aseza istoria noastra intr-un context international. Insa si mai trist e cand analfabeti in materie de istorie incep sa-si dea cu parerea in stanga si in dreapta. Sa luam cazul lui Basescu. Omul asta n-a citit la viata lui decat Scanteia, regulamentele marinaresti si etichetele de blugi turcesti. Dar stie istorie cum nu stiu Boia, Giurescu si altii. Omul asta de 4 ani buchiseste Levantul lui Cartarescu dar stie istorie mai bine ca Neagu Djuvara. Omul asta pana la rasfoirea raportului Tismaneanu nu stia nimic de fenomenul Pitesti, raport finalizat in 2006 (!) dar stie istorie. Omul asta crede ca daca acum Boc pocneste din calcaie in fata lui la fel facea si Antonescu in fata Regelui Mihai. Omul asta care il admira pe Ceausescu ca pe un bun conducator e presedintele tarii.  Omul asta e imaginea noastra in lume. La mai mare!

 

consumatorii de arta si artistii consumului

Pavel Şuşară îl consideră pe Marin Gherasim „un expresionist sui generis, dar nu unul dezlănţuit ca altădată, ci unul care a descoperit după îndelungi exerciţii, că strigătul sălbatic poate fi convertit în energie supravegheată, iar pa­nica privirii se poate stinge în tihnă contemplativă.” Primul este un distins critic de arta  de pe la noi iar M. Gherasim este un nume de referinta in arta romaneasca contemporana.

Pe scurt:  am fost la o expozitie de pictura dedicata pictorului M.G.  Acum poate trebuia, ca sa folosesc cuvinte din citatul de mai sus, sa am o privire panicata ca sa ajung la tihna contemplarii,  poate “chi-ul”  meu nu a fost suficient de salbatic sa se converteasca in reverie in fata tablourilor, chestia e ca mie expozitia asta nu mi-a generat o stare pe care ma astept sa o am in fata unei creatii artistice de valoare.

Nu spun prin asta ca automat vorbim de lipsa valorii ci de faptul ca undeva s-a produs o mare ruptura intre creator si publicul menit sa consume creatia acestuia. In fata creatiei acestui pictor am fost lipsit de cheia de interpretare a mesajului sau. Poate mesajul exista. Ar fi bine ca el sa existe. Eu nu l-am vazut.

Nu sunt cel mai mare pasionat de pictura de pe lumea asta insa am incercat sa nu privesc niciodata un tablou precum as privi o fotografie.

Asta e o pictura de Hans Baldung Grien de inceput de sec. XVI (originalul poate fi admirat la Kunsthistorisches Museum in Viena). Ce vad eu in pictura asta? Aplecarea omului catre ceea ce e efemer in viata. Tanara isi admira in oglinda frumusetea fara a constientiza ca da atentie unui aspect trecator  fapt subliniat de clepsidra pe care Moartea o tine in mana.  Efemeritatea mai e  subliniata si de valul straveziu care o acopera si care arata consistenta preocuparilor noastre lumesti.  Nici aici nu e totul explicit, si aici vorbim de o cheie de interpretare, poate chiar de mai multe, insa spre deosebire de prima pictura simt ca nu ma izbesc de un zid opac, simt invitatia de a privi si analiza si, de ce nu, savura demersul artistic. Q.E.D. as zice insa probabil ca zicala “cati  oameni atatea pareri ” se aplica cel mai bine in arta.

PS.

Cu ocazia acestei expozitii am vazut in sfarsit ceea ce stiam de mult ca exista.  Oamenii care profita de astfel de evenimente pentru a savura o bautura si o delicatesa.  Domnul, era vorba de un domn de vreo 60 de ani, avea si experienta in domeniu. A venit exact cand trebuia. In cateva minute de la aparitia in sala discursurile erau incheiate iar sampania si piscoturile circulau liber. A stat din nou doar cat era necesar, suficient pentru a bea cateva pahare de sampanie la foc automat. La fel de repede a disparut evitand astfel o destul de improbabila insa suficient de amenintatoare posibilitate de a fi chestionat in legatura cu parerea lui despre expozitie. E un talent si in asta.

Un improbabil deces politic

Adrian Severin nu e nici englez, nici neamt, nici ceh, nici mai stiu eu ce nativ al vreunui alt popor din interiorul Uniunii Europene.  Adrian Severin e roman. In consecinta gestul lui, reprobabil fara doar si poate, e perfect explicabil iar atitudinea sa in urma dezvaluirilor  e consecinta provenientei sale dintr-o tara in care firescul e motiv de oripilare pentru restul uniunii. Practic Adrian Severin a actionat in Parlamentul European asa cum ar fi actionat si in propriul nostru Parlament.  Reactia lui e reactia tipica a unui politician mioritic surprins intr-o ipostaza asemanatoare. Adrian Severin nu actioneaza diferit de Adrian Nastase,  Monica Ridzi,  Gabriel Bivolaru (lista poate continua) insa ceea ce face diferenta este publicul care asista la spectacolul pe care il ofera. Aici suntem noi, acolo e un public cu o alta educatie. Penibilul pe care il ofera Adrian Severin rezida in inadecvarea discursului sau justificator la un public care opereaza cu alte valori si cutume.

Sa vorbim acum despre noi.  Sa trecem dincolo de o anumita reactie in media si sa zabovim asupra altor reactii.  PSD, partidul din care Severin face parte, a parut initial multumit de solutia autosuspendarii acestuia din partid. E solutia aleasa de mai multi politicieni ai partidului respectiv care au intrat in colimatorul justitiei si se pare ca e un model de succes fiindca a fost preluat si de alte partide parlamentare. Practic atitudinea partidelor politice intr-o astfel de situatie e una de maxima pasivitate. De ce o astfel de atitudine? Fiindca practica a aratat ca opinia publica din tara noastra uita repede.  Pe Severin nu l-a decredibilizat scandalul cu lista omonima. Pe Nastase nu pare sa-l afecteze scandalul matusii Tamara, pe Basescu nu l-a afectat problema casei din Mihaileanu, pe Blaga nu-l deranjeaza ca e revolutionar cu acte chiar daca revolutia din ’89 l-a surprins motaind in linistitul oras Stei. Pentru ce s-o excluzi pe Ridzi din partid cand ti-a fost soldat credincios si cand peste doi, trei ani romanilor n-o sa le mai pese ca odata a calcat pe langa lege? Autosuspendarea era solutia perfecta pe plan intern insa vizibilitatea lui Severin a fost europeana iar presiunea la care a fost supus PSD a fost in consecinta. Iata de ce PSD a actionat, in cele din urma, asa cum Europa se astepta sa reactioneze.

De ce nu reactioneaza partidele din Romania la modul drastic fara o presiune externa in cazurile de politicieni compromisi ?  Fiindca orizontul de asteptari al votantului roman tinde spre zero.  Atunci cand nu exista asteptari de la o clasa politica perceputa global ca incompetenta si corupta diferenta la vot e facuta de cel care da ceva iar acel ceva poate fi un kilogram de zahar sau o strada asfaltata. Revolta romanului e lipsita de continut iar politicienii stiu asta.  Critica aplicata de catre votantul roman este cea a dublelor standarde, pe de-o parte critica imprumuturile de la FMI ale guvernelor care s-au succedat la carma tarii insa justifica imprumuturile administratiei locale in conditii la fel de impovaratoare pentru comunitate doar fiindca cu o parte din acei bani i s-a asfaltat si lui strada.  Argumentul lui “macar a facut ceva“  primeaza in fata sanctionarii  prin vot a unor fapte de coruptie comprehensibile savarsite de un actor politic . Ceea ce am constatat ca i se imputa zilele acestea lui Adrian Severin de catre romani e in primul rand  publicitatea negativa pe care o arunca asupra Romaniei prin actiunile sale ulterioare si mai putin gestul care a generat scandalul.  De unde si justificarea lui Severin pentru a nu demisiona: ” Orice abordare a lucrurilor din perspectivă morală, în ultimă instanţă arbitrară, dintre bine şi rău – este de natură să dezbine. ” E o justificare acceptata de electoratul roman insa este ceea ce ne separa de ceilalti si ne pastreaza intr-un cerc vicios din care nu vom putea iesi cata vreme putinul pe care-l primim ne face sa uitam ca lucrurile nu au cum sa functioneze intr-un astfel de sistem.

The romanian show

Bismarck a spus odata ca: “A fi roman nu-i o nationalitate ci o profesie.”  Au trecut de atunci mai bine de 100 de ani, perioada in care am aratat cu varf si indesat ca neamtul a vazut bine. Ultimul argument in favoarea acestei opinii e faptul care s-a derulat in Parlamentul European. Inca odata am demonstrat ca suntem incapabili  sa ne insusim concepte cu care opereaza lumea civilizata. “Demisia” e un concept alogen in dictionarul politicianului roman. E un concept la moda printre austrieci, sloveni, nemti, britanici, in fine, printre adevaratii europeni, spun adevaratii pentru ca naravurile noastre sunt altceva dar nu europene. Pe noi geografia ne condamna sa ne catalogam europeni chiar daca e ultimul lucru care suntem.  Azi e Severin, ieri au fost Anastase, Pasat, Ridzi, inaintea lor Nastase, Mazare, Oprisan, Remes, Sechelariu si altii si altii din toate partidele si la toate nivelele.  Ceilalti  gresesc (cei doi europarlamentari austriac si sloven, ministrul neamt acuzat de plagiat, diversi ministri englezi acuzati de mai stiu eu ce gesturi) insa in fata evidentei gasesc cu totii puterea de a pleca capul. Niciunul nu se ambitioneaza sa modifice limitele decentei, sa edulcoreze un gest reprobabil.  La noi…

Tin sa salut acum o initiativa care in lumina faptelor de mai sus vine bine.  Masura prin care laptele praf pentru sugari nu va mai fi subventionat.  Practic aceasta masura alaturi de celelalte masuri complementare destinate mamelor aduc o briza de eugenie europeana. Daca tot nu ne putem schimba naravurile macar prin numar sa nu mai pervertim Europa. Cu cat mai putini romani cu atat mai bine se pare ca e concluzia la care au ajuns cei care au luat aceasta decizie.  Sugerez sa-i invatam pe chinezi cantecul acela al lui Furdui Iancu, ala cu “romanu-n veci nu piere”, nu de alta da e asa o melodie frumoasa ca ar fi pacat sa se piarda. Se pare ca sentimentul romanesc al fiintei  (ala pe marginea caruia filosofa cam fara noima Noica) va urma drumul sentimentului hitit sau etrusc al fiintei.

Insa pana la acest deznodamant romanii vor avea drept motto replica unui personaj de film american, care, inspirandu-se din Shakespeare, zicea:  “We will not go quietly into the night.” Practic ne vom fura pana la final caciula unul celuilalt, totul, evident,  pe ritm de manele.

cantece si catedrale

Se face Catedrala Mantuirii Neamului. Frumos nume, cam patetic dar probabil asta e si scopul, sa simta pana si mireanul ca savarsirea ei este ceva important pentru popor. Pai sa se faca, sa avem macar asa ceva daca Dracula Land n-am mai ajuns sa avem. Japonezii aia care o sa scape cu viata de atacul cainilor comunitari sa mai aiba ce fotografia pe langa Casa Poporului si expozitia de pictura de pe strada Zambaccian. Bine, o sa-i faca poza de la niste kilometrii distanta sa incapa toata frumusetea de catedrala in obiectiv.  Acum daca sunt indeplinite cerintele legale necesare unei constructii care ar fi problema? Nu vreti sa vedeti ca toti oamenii aia care se inghesuie la diverse defilari de moaste au loc sa stea sub un acoperis? Chiar va place sa vedeti la stiri cum se calca batrani, copii  si femei in picioare sub cerul liber fie ploaie, ger sau arsita? De ce nu vreti sa faca asta in mod organizat?

 

A aparut zilele astea in presa o relatare cum ca unui staret de manastire un cor de preacuvioase maici i-ar fi cantat cu ocazia zilei lui de nastere un cantec legionar. Atata caz pentru nimic. Stiau probabil si ele de tineretea lui mai zbuciumata si i-au facut o surpriza, iar presa a tratat lucrul asta de parca i-ar canta omului in fiecare zi astfel de cantece. Tot presa l-a haituit pe purtatorul de cuvant al Patriarhiei sa dea si institutia asta o declaratie. Pai e frumos? Fortati oamenii sa-si calce pe inima si de frica UE, masonilor si a FMI sa-si critice confratele desi sunt uniti in cuget si simtiri. Nu ne-a innebunit Pro Tv-ul cu campania aia “Gandeste liber”? Aia a facut si corul de maici cand i-a inseninat ziua sarbatoritului, nu cred ca le-a fortat cineva sa faca asta.

 

Vi se pare poate ca am facut bascalie pe aceste subiecte serioase. In mod normal n-as fi scris despre ele fiindca nu ma intereseaza, fiecare cu credinta sau necredinta lui. Insa cata vreme BOR-ul e finantat de stat, cata vreme din taxele si impozitele platite de fiecare din tara asta, ortodox, catolic, musulman sau ateu sunt platite salarii preotilor unui cult anume, cata vreme majoritatea rectificarilor bugetare care se fac de catre parlamentari implica donatii ale statului pentru constructia de biserci ma deranjeaza. Vorbim de lipsa de fonduri pentru buna functionare a unor servicii publice insa alocam fonduri pentru constructia de proiecte mamut de catedrale si asta nu doar in capitala. Am ajuns sa condamnam pomenile electorale prin care se impart faina, ulei sau galeti de plastic. Foarte bine, nu asa trebuie sa-si faca cineva drum spre o functie publica, insa pomenirea unui potentat politic al zilei in slujbe pentru fonduri deturnate de la buget in vederea construirii de biserici nu e tot o pomana electorala?

 

“Religious institutions that use government power in support of themselves and force their views on persons of other faiths, or of no faith, undermine all our civil rights. Moreover, state support of an established religion tends to make the clergy unresponsive to their own people, and leads to corruption within religion itself. Erecting the ‘wall of separation between church and state,’ therefore, is absolutely essential in a free society.“  N-am spus-o eu ci Thomas Jefferson dar din punctul meu de vedere are dreptate. Prin urmare da, o completa separare a statului de biserica nu poate fi decat benefica. Pentru toata lumea.

 

Filme

1.  “The kids are all right” – regia Lisa Cholodenko (2010)

Am stat, m-am uitat sa vad ce zic IMDB si Rotten Tomatoes (astia zic de bine), am mai stat si-am mai rumegat da totusi filmul asta mi se pare slab.  Banuiesc ca o intentie a regizorului/co-scenaristului a fost aceea de a sugera ca o casatorie gay e la fel de serioasa precum una normala (da, normala, e cel mai corect cuvant).  Din punctul meu de vedere esueaza lamentabil. N-am avut nicio clipa senzatia ca aia e o casnicie functionala, iar cand una din cele doua consoarte calca “stramb” cu tatal biologic al copiilor lor mi s-a parut un lucru foarte firesc, natural. Motivatia pentru care personajul lui Julianne Moore ramane la final alaturi de partenera ei pare mai degraba frica de judecata cunostintelor ei (prieteni/copii), complicatii financiare si legale decat o alegere organica (intensitatea traita in scenele de sex cu Mark Ruffalo arata ca cel putin personajul ei a devenit gay prin alegere constienta si nu fiindca e structural diferita) sau sentimentala (personajul creat de Annette Bening e atat de antipatic si de posesiv incat nu e credibil ca ar putea polariza sentimente de iubire).  Finalul e ratat.  Minunata familie disfunctionala revine la starea de echilibru initial dupa ce pericolul reprezentat de tatal biologic al copiilor este indepartat insa rezolvarea oferita de regizor/co-scenarist e fortata si necredibila. Dar in esenta de ce sa astepti de la un regizor/scenarist  gay o alta rezolvare a situatiei?

Concluzia? Cum am spus si la inceput, slab domnule, slab…

A doua dilema

Oare Superman poate sa-l vada pe Omul Invizibil?