Pavel Şuşară îl consideră pe Marin Gherasim „un expresionist sui generis, dar nu unul dezlănţuit ca altădată, ci unul care a descoperit după îndelungi exerciţii, că strigătul sălbatic poate fi convertit în energie supravegheată, iar panica privirii se poate stinge în tihnă contemplativă.” Primul este un distins critic de arta de pe la noi iar M. Gherasim este un nume de referinta in arta romaneasca contemporana.
Pe scurt: am fost la o expozitie de pictura dedicata pictorului M.G. Acum poate trebuia, ca sa folosesc cuvinte din citatul de mai sus, sa am o privire panicata ca sa ajung la tihna contemplarii, poate „chi-ul” meu nu a fost suficient de salbatic sa se converteasca in reverie in fata tablourilor, chestia e ca mie expozitia asta nu mi-a generat o stare pe care ma astept sa o am in fata unei creatii artistice de valoare.
Nu spun prin asta ca automat vorbim de lipsa valorii ci de faptul ca undeva s-a produs o mare ruptura intre creator si publicul menit sa consume creatia acestuia. In fata creatiei acestui pictor am fost lipsit de cheia de interpretare a mesajului sau. Poate mesajul exista. Ar fi bine ca el sa existe. Eu nu l-am vazut.
Nu sunt cel mai mare pasionat de pictura de pe lumea asta insa am incercat sa nu privesc niciodata un tablou precum as privi o fotografie.
Asta e o pictura de Hans Baldung Grien de inceput de sec. XVI (originalul poate fi admirat la Kunsthistorisches Museum in Viena). Ce vad eu in pictura asta? Aplecarea omului catre ceea ce e efemer in viata. Tanara isi admira in oglinda frumusetea fara a constientiza ca da atentie unui aspect trecator fapt subliniat de clepsidra pe care Moartea o tine in mana. Efemeritatea mai e subliniata si de valul straveziu care o acopera si care arata consistenta preocuparilor noastre lumesti. Nici aici nu e totul explicit, si aici vorbim de o cheie de interpretare, poate chiar de mai multe, insa spre deosebire de prima pictura simt ca nu ma izbesc de un zid opac, simt invitatia de a privi si analiza si, de ce nu, savura demersul artistic. Q.E.D. as zice insa probabil ca zicala „cati oameni atatea pareri ” se aplica cel mai bine in arta.
PS.
Cu ocazia acestei expozitii am vazut in sfarsit ceea ce stiam de mult ca exista. Oamenii care profita de astfel de evenimente pentru a savura o bautura si o delicatesa. Domnul, era vorba de un domn de vreo 60 de ani, avea si experienta in domeniu. A venit exact cand trebuia. In cateva minute de la aparitia in sala discursurile erau incheiate iar sampania si piscoturile circulau liber. A stat din nou doar cat era necesar, suficient pentru a bea cateva pahare de sampanie la foc automat. La fel de repede a disparut evitand astfel o destul de improbabila insa suficient de amenintatoare posibilitate de a fi chestionat in legatura cu parerea lui despre expozitie. E un talent si in asta.
Corifeul's Blog 